Nicolae C. Paulescu

1869. În ziua de 30 octombrie se naste la Bucuresti (Calea Mosilor 69) Nicolae C. Paulescu, fiul negustorului Costache Paulescu, de 41 de ani, si al Mariei Paulescu (n. Dan­covici), de 24 de ani. Este primul din cei patru copii ai familiei (vor urma un alt baiat, botezat Constantin, si doua fete: Elena si Constanta). Familia tatalui se numise initial Pavel, apoi devenise Pavelescu (savantul era var bun cu poetul si epigramistul Cincinat Pavelescu, 1872-1934, fiul profesorului si directorului Scolii Politehnice din Bucuresti, Ion Pavelescu, fost director al Monetariei Statului), iar în cele din urma, într-o ramura a ei, Paulescu.

1880. Nicolae C. Paulescu termina clasele elementare (urmate la “Scoala primara de baieti nr. 1, Culoarea de Galben”) si se înscrie la “Gimnaziul Mihai Bravul” (Liceul “Mihai Viteazul”), pe care-l va absolvi în 1888. Elev eminent, el este atras atât de arte (poezie, muzica, teatru), cît si de stiinte (mai ales de cele naturale).

1888-1891. Urmeaza cu stralucire, la Paris cursurile Facultatii de Medicina, iar la încheierea lor devine, prin concurs, extern al spitalului parizian “Hôtel-Dieu”, avându-l ca sef de serviciu pe Étienne Lancereaux (1829-1910), cel mai ilustru clinician si anatomo-patolog al epocii, de care se va apropia în scurta vreme, devenindu-i prieten si colaborator apropiat (ba chiar la un pas, pare-se, de a-i deveni si ginere).

1892-1899. Ramâne în Franta, unde se desavârseste profesional si are acces în cercurile înalte ale stiintei europene. Din 1894 îl aflam intern la spitalul “Notre-Dame du Pérpetuel Secours”. În 1897 devine doctor în Medicina, adjunct al lui Lancereaux la “Notre-Dame du Pérpetuel Secours” si secretar de redactie la Journal de Médecine interne. Tot acum îsi începe, în limba franceza, bogata activitate publicistica (“Recherches sur la coagulabilité du sang hépatique”, în Archives de Physiologie, ianuarie 1897, p. 21). În 1899 devine si doctor în Stiinte Naturale. În Franta, chiar si dupa întoarcerea sa definitiva în România (1901), i s-au decernat numeroase titluri sau distinctii academice si universitare, sperându-se multa vreme într-o revenire a lui la Paris, unde începuse, între altele, importante cercetari, alaturi de reputatul fiziologist Albert Dastre (1848-1917), “în scopul de a izola produsul activ al secretiei interne a pancreasului”.

1900. Se reîntoarce în tara, ca agregat la Catedra de Fiziologie a Facultatii de Medicina din Bucuresti (refuzând în prealabil o oferta venita din Elvetia: o catedra la Facultatea de Medicina din Fribourg).

1901. Revine pentru scurt timp în Franta (unde a obtinut titlul de Doctor al Universitatii din Paris, cu o teza de Chimie biologica: Étude comparative de l’action des chlorures alcalins sur la matière vivante).

1902. Îsi deschide cursul de Fiziologie la 1 noiembrie, cu lectia “Generatia spontanee si darwinismul în fata metodei experimentale” (cf. Notiunile de “suflet” si “Dumnezeu”…, ed. 1999, p. 163 si urm.), ce va face, în anul urmator, obiectul unei aspre critici semnate de dr. N. Leon (Convorbiri literare, aprilie 1903).

1903. Apare, la Paris, Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine. I. Nosologie, 940 pagini (ce va deveni unul dintre cele mai apreciate tratate de medicina ale epocii, chiar daca n-a putut fi definitivat).

1904. “Despre stil în fiziologie” (în revista Spitalul) pare sa fie prima sa scriere publicata în limba româna. Tot acum îsi începe, în Convorbiri literare si Spitalul, polemica stiintifica de lunga durata cu N. Leon si D. Voinov, sustinându-si, cu argumente solide, pozitia anti­darwinista. Este numit, mai târziu decât s-ar fi cuvenit, profesor definitiv de Fiziologie la Facultatea de Medicina din Bucuresti.

1905. Tine cele trei lectii faimoase (“Finalitatea în biologie”, “Materialismul”, “Suflet si Dumnezeu”) care vor alcatui lucrarea Notiunile “suflet” si “Dumnezeu” în fiziologie, aparuta în acelasi an, la Bucuresti.

1906. Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Médecine. II. Pathologie de l’appareil nerveux et de l’appareil cutané, 1052 pagini.

1908. Stârneste o vâlva internationala prin lucrarea sa L’Hypophyse du Cerveau. Physiologie. Recherches expérimentales, Vigot, Paris, 146 pagini.

1909. În aprilie, la insistentele solicitari ale Reginei Elisabeta (Carmen Sylva), N. C. Paulescu se deplaseaza în Germania, la Wiesbaden, pentru a-i examina o nepoata atinsa de o boala pe care specialistii germani n-o putusera diagnostica. N. C. Paulescu va reusi sa-i puna diagnosticul corect si sa o vindece în scurta vreme, coordonându-i din tara tratamentul.

1910. Apare, la Bucuresti, eteroclitul volum Instincte Sociale. Patimi si conflicte. Remedii morale. Este un an trist pentru N. C. Paulescu, care-si pierde mai întâi tatal, apoi si cumnatul (maiorul Angelescu, de doar 47 de ani, sotul surorii sale Elena). Tot acum se stinge din viata si maestrul sau, Étienne Lancereaux. Pe de alta parte, propria-i sanatate este din ce în ce mai subreda. Decide sa se mute din strada Armeneasca în "casa cu geamuri bombate" de pe strada Radu Calomfirescu.

1912. Apare Lancereaux et Paulesco, Traité de Méde­cine. III. Pathologie de l’appareil respiratoire et de l’appareil digestif, 1200 pagini.

1916-1918. Anul intrarii României în prima conflagratie mondiala îl gaseste pe N. C. Paulescu în plina activitate stiintifica. Este anul în care obtine, în diabetul experimental, primele rezultate hipoglicemiante cu extractul apos de pancreas. Ajunsese deja foarte aproape de tratamentul diabetului, dar evenimentele erau neprielnice continuarii cercetarilor. Este mobilizat ca medic, cu gradul de locotenent-colonel; dar tocmai lui i se rechizitioneaza calul si trasura! În noiembrie, trupele germane ocupa Bucurestiul. “Am ramas pe loc – marturiseste într-un Memoriu adresat Consiliului profesoral al Facultatii de Medicina – pentru ca seful meu militar, doctorul Skupiewski, îngrijorat de starea sanatatii mele, mi-a dat un asemenea ordin, într-o adunare la Sala Tomis, în preziua plecarii autoritatilor” (este vorba de guvernul condus de Ion I. C. Bratianu, care la 20 noiembrie a trebuit sa paraseasca Bucurestiul, stramutându-se la Iasi). Înca de la începutul lui august, silit sa se deplaseze pe jos la distante considerabile, începuse sa urineze sânge. Hematuria s-a agravat treptat si nu se va mai vindeca de ea niciodata. În acesti ani ai razboiului – pe fondul întreruperii activitatilor sale obisnuite – scrie o piesa de teatru, Irina, Împarateasa Bizantului, ce însa n-a ajuns sa vada lumina tiparului (nici ca atare, nici în scontata versiune versificata de Cincinat Pavelescu, despre care se spune ca ar fi responsabil de ratacirea manuscrisului).

1919. Îi apare volumul întâi (448 pagini) din Traité de Physiologie médicale (tiparit în tara).

1920. În volumul al doilea (732 pagini) din Traité de Physiologie médicale (difuzat în strainatate de editura pariziana Vigot) apar inserate, pentru prima oara, efectele antidiabetice ale extractului apos de pancreas în diabetul experimental.

1921. Apar volumul al treilea (930 pagini) din Traité de Physiologie médicale si Cele patru patimi si remediile lor. Tot în acest an trimite patru comunicari catre Societatea de Biologie din Paris (aparute în Comptes Rendus Hebdomadaires des Séances et Mémoires de la Société de Biologie de Paris), cu privire la descoperirea pancreinei (o prima forma de insulina). În august, în Archives Internationales de Physiologie (Liège), publica primul memoriu exhaustiv despre descoperirea tratamentului antidiabetic (a pancreinei sau pancreaninei).

1922. Ministerul Industriei si Comertului din România îi elibereaza, la 10 aprilie, brevetul de descoperire a pancreinei (purtând nr. 6255 si intitulându-se “Pancreina si procedura fabricatiei sale”). Printre altele, în brevet se precizeaza: “Pentru ca pancreina sa fie întrebuintata cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie sa fie preparata în mari cantitati, ceea ce necesiteaza un mare capital […] Revendic inventiunea produsului organic pancreanina, care, injectata în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecatoare a simptomelor diabetului”. În februarie 1922, cam la 7-8 luni de la aparitia lucrarilor de pionierat ale lui Paulescu în presa stiintifica internationala, doi tineri si obscuri cercetatori canadieni, F. G. Banting si C. H. Best, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului J. J. MacLeod (1876-1935) de la Universitatea din Toronto, îsi fac publice rezultatele lor în aceeasi directie.

1923. În lunile mai si august, în Archives Internationales de Physiologie, apar alte doua memorii ale lui N. C. Paulescu asupra pancreinei. Premiul Nobel va fi însa acordat lui Banting si MacLeod! Protestele lui N. C. Paulescu catre forurile stiintifice internationale se dovedesc zadarnice, ca si atitudinea favorabila lui a unor personalitati stiintifice izolate. În constiinta noastra, dar si în memoria posteritatii stiintifice (cum o dovedesc multe marturii actuale: Începând, în pragul anilor ’70, cu cea a prof. Ian Murray, care, referindu-se la MacLeod, Banting si Best, observa ca “Munca lor ar putea fi considerata, mai degraba, ca o confirmare a rezultatelor lui Paulescu”), el ramâne însa adevaratul descoperitor al insulinei (amanunte pot fi gasite, de pilda, în C. Angelescu, Laura Sigartau Petrina, op. cit., sau în I. Pavel, The priority of N. C. Paulescu in the discovery of insulin – vezi mai jos).

1924-1930. Depune marturie în procesul “vacarestenilor” (autorii “complotului studentesc” din 1923, judecati si achitati în primavara lui 1924, cu exceptia lui Ion I. Mota, achitat abia în toamna), in favoarea acestora. (în Pentru legionari, Corneliu Z. Codreanu nota: “Succesul acuzarii nu tine mult, caci profesorul Paulescu îsi citeste declaratia într-o atmosfera de biserica, pe care o crea marele sau prestigiu si figura sa de sfânt. Declaratia a fost scurta, dar a desfiintat rechizitoriul procurorului, care se retragea jenat, parca mai în fundul scaunului” – ed. 1936, p. 192). Apare la Bucuresti, în trei parti inegale, Biserica si Sinagoga fata cu pacificarea Omenirii (I si II – 1924; III – 1925). Publica o serie dura de brosuri si articole antievreiesti si antimasonice. În afara unor articole de rasunet publicate în Journal d’Urologie de la Paris (în colaborare cu Gh. Mârza si V. Trifu), se ambitioneaza sa continue de unul singur ceea ce începuse, pe vremuri, alaturi de Lancereaux. În 1928 apare, cu mari dificultati, la Imprimeria Scolii Militare de Infanterie din Sibiu (!), Traité de Médecine. IV. Pathologie des appareils assimilateurs, urinaire et génital (676 pagini). Volumul al cincilea (dedicat, pare-se, sistemului mezodermic, respectiv aparatului sangvino-limfatic si celui locomotor) a ramas doar în manuscris.

1931. La 20 martie îsi alcatuia, prevazator, testamentul. Dupa ce a suferit o operatie ce paruse izbutita, situatia savantului a început sa se înrautateasca în curând. Asa cum el presupusese, natura tumorii vezicale fusese canceroasa. În dimineata zilei de 17 iulie, înconjurat de cei apropiati, îi adreseaza câteva cuvinte surorii sale (ce-i fusese ca o mama), apoi adauga: “Eu ma duc”… Îsi facu o cruce si… se duse. Era într-o zi de duminica si clopotele chemau la liturghie. N. Iorga îi scrie el însusi necrologul (“Moartea unui învatat”) în Neamul Românesc: “… a trait ca un mucenic si a murit ca un sfânt”. Un emotionant necrolog îi compune si medicul evreu Aurel Abramovici (1883-1942), fost student al sau: “De o probitate exemplara în lucrarile lui stiintifice, de o corectitudine dusa pâna la extrem în raporturile lui cu studentii […], Prof. Paulescu a atins uneori Genialitatea…” (“Profesorul Dr. N. Paulescu”, în Bucuresti medical, august 1931). Este înmormântat la cimitirul Bellu.

1937. Vede lumina tiparului, la Editura Cugetarea – P. Georgescu-Delafras din Bucuresti, volumul lui Nichifor Crainic Ortodoxie si etnocratie (cf. reed. 1997, Editura Albatros, mai ales p. 127 si urm.), în care sunt dedicate câteva pagini entuziaste, dintr-o perspectiva teologica, dimensiunii crestine si nationale a personalitatii lui N. C. Paulescu (pe care mentorul gândirist îl evoca si în alte lucrari ale sale).

1944. Apare primul (si unicul) volum din editia V. Trifu: Dr. N. C. Paulescu, Fiziologie filosofica. I. Notiunile “suflet” si “Dumnezeu” în fiziologie, în seria “Scriitori români moderni” a Fundatiei Regale pentru Literatura si Arta.

1969. Raspunzând campaniei internationale de restabilire a adevarului initiate de fiziologistul scotian Ian Murray în 1968 (în continuitatea careia se înscriu si eforturile unor specialisti români, în frunte cu prof. dr. Ioan Pavel), Comitetul Nobel recunoaste meritele si prioritatea lui N. C. Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic. Profesorul A. W. K. Tiselius (1902-1971), directorul Institutului Nobel, deplânge situatia din 1923, dar exclude posibilitatea unei reparatii oficiale, exprimându-si doar speranta ca “opera de pionierat” a lui N. C. Paulescu va fi elogiata cum se cuvine cu ocazia celebrarii a 50 de ani de la descoperirea insulinei.

1976. Apare volumul The priority of N. C. Paulescu in the discovery of insulin de prof. dr. I. Pavel (Editura Academiei, Bucuresti), sprijinit pe numeroase marturii ale unor somitati ale lumii stiintifice internationale.

1982. Apare volumul monografic Nicolae C. Paulescu de Constantin Angelescu si Laura Sigartau Petrina, în seria “Savanti români” a Editurii Stiintifice si Enciclopedice din Bucuresti.

1990. Pe fondul reconsiderarii postcomuniste a unor mari personalitati cultural-stiintifice din trecutul românesc, dr. Nicolae C. Paulescu este numit membru post mortem al Academiei Române.

1995. Apare, în colectia “Elita interbelica” a Editurii Anastasia din Bucuresti, la initiativa directorului literar de atunci (Teodor Baconsky), cel dintâi volum de Nicolae C. Paulescu editat în tara, dupa razboi: Instincte sociale. Patimi si conflicte. Remedii morale (text îngrijit, introducere, repere bio-bibliografice, note si comentarii de Razvan Codrescu), facând parte din ciclul “Fiziologie filosofica”.

1996. Capitolul Francmasoneria (din volumul Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria) este editat separat si aproape subversiv, la Editura Majadahonda din Bucuresti, într-o brosura îngrijita superficial de istoricul Gh. Buzatu (altminteri bun cunoscator al contextului interbelic). La Casa Memoriala “Nicolae C. Paulescu” din Bucuresti (str. Radu Calomfirescu 15, colt cu Hristo Botev) – avându-l ca amfitrion pe ing. Dan Angelescu, stranepotul si mostenitorul legal al savantului – este dezvelita festiv o placheta comemorativa (printre cei prezenti numarându-se si viitorul presedinte Emil Constantinescu).

1997. A XIV-a Conferinta Nationala de Fiziologie (Bucuresti, 29-31 mai), organizata sub egida Societatii Române de Stiinte Fiziologice si a Catedrei de Fiziologie “Nicolae C. Paulescu” de la Universitatea de Medicina si Farmacie “Carol Davila” din Bucuresti, este închinata adevaratului descoperitor al insulinei. Presedintele Comitetului de organizare a fost prof. dr. Radu Cârmaciu. La Editura Universitara “Carol Davila” apare o brosura cuprinzând programul si conferintele în rezumat.

1999. La Editura Anastasia apare volumul Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofica. I. Notiunile de “suflet” si “Dumnezeu” în fiziologie (editie îngrijita, prefata si repere bio-bibliografice de Razvan Codrescu).

2001. “Anul Paulescu”. La împlinirea a 80 de ani de la descoperirea insulinei si a 70 de ani de la trecerea la cele vesnice a lui N. C. Paulescu, îi este consacrata în ziua de 23 mai, în Aula Academiei Române, o sesiune comemorativa, organizata de Sectia de Stiinte Medicale a Academiei Române (moderator: acad. Ion Baciu). Au luat cuvântul, printre altii, acad. Ion Haulica, prof. dr. C. Ionescu-Târgoviste (directorul Institutului de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice “Nicolae Paulescu”), prof. dr. Mihai Coculescu si prof. dr. Radu Cârmaciu (regretatul sef al Catedrei de Fiziologie de la Facultatea de Medicina si Farmacie “Carol Davila”, rapus de un atac de cord câteva luni mai târziu). “Anul Paulescu” a prilejuit si alte manifestari, organizate mai ales de catre Societatea Românã de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice, Institutul “Nicolae Paulescu”, Federatia Româna de Diabet, Nutritie si Boli Metabolice si Academia Româna; astfel, spre exemplu, în intervalul 12-14 iunie a avut loc la Sinaia simpozionul international “Nicolae Paulescu after 80 years since insulin discovery”, iar pe 31 august 2001, la Universitatea de Medicinã si Farmacie “Carol Davila”, simpozionul intitulat “80 de ani de la descoperirea insulinei”, care s-a bucurat de prezenta presedintelui IDF (Federatia Internationalã de Diabet) Sir George Alberti. În parcul UMF a fost dezvelit un monument dedicat memoriei profesorului N. C. Paulescu. Spre sfârsitul anului, s-a reeditat, în conditii subculturale, controversatul volum Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria (Editura AntetXXPress, f. l., f. a.); “Anul Paulescu” ar fi meritat, desigur, o altfel de încheiere…

 

Casa cu geamuri bombate